Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Cred că în momentul în care ajungi să asociezi fericirea cu evenimente, plasezi totul într-o zonă superficială. Mi-ar plăcea să-ți explic la ce mă refer pentru a nu înțelege greșit. Nu spun că un eveniment important sau îndeplinirea unui scop nu fac parte din fericire. Evident că sunt bucurii care ne duc pe linia de plutire. Sunt momentele alea în care simți că trăiești, dar nu despre asta vorbesc. Mă refer strict la condiționarea fericirii. 

Să presupunem că ai douăzeci de ani și-ți dorești să fii milionar. Dacă stăm puțin și facem un calcul, se poate întâmpla repede, se poate întâmpla foarte târziu sau nu se poate întâmpla deloc. Nu ai de unde să știi când. Întrebarea e ce vei face cu tine până atunci? Care e siguranța ta că vei ajunge cu adevărat milionar? 

Pot fi resurse infinite care să te ducă acolo mai repede decât crezi sau pot fi serii de întâmplări care să-ți dea elan, dar care să te facă să pierzi în ultimul moment. Atunci ce vei spune? Că nu ești fericit, că ai fi fost dacă..

După acest ”dacă” fiecare dintre noi are o continuare. Ce-i drept, ar fi stupid să n-avem un scop. Totuși, curiozitatea mea e de ce ești fericit doar dacă..?

Și aici ajung la primul răspuns clar pe care ți-l pot oferi din toată seria de întrebări. Primul răspuns clar pentru mine, evident. 

Așadar, fericirea este un proces, nu o condiționare. 

Imaginează-ți că mergi pe un drum și ești conștient că trebuie să ajungi undeva, dar nu știi în cât timp se încheie sau cât mai ai de mers, tot ce știi e că trebuie să păstrezi ritmul și să continui. Și aici văd două opțiuni. Fie ești cel care se uită numai în față, caută disperat linia de finish și devine frustrat de durata timpului petrecut pe drum, fie ești cel care în timp ce parcurge traseul, își mai întoarce capul în stânga și în dreapta. Se bucură de fiecare floare, fiecare adiere, fiecare miros plăcut. Chiar dacă poate nu sunt prea multe de văzut, ceva găsește să-i țină companie.

Despre asta e vorba. Fericirea supremă pe care îți dorești să o atingi are nevoie de companie. Are nevoie de momente mai mici de fericire care să te țină ”treaz” pentru final. Implicit, are nevoie de impulsuri. 

Ai putea să începi să te bucuri și de micile evenimente care apar în viața ta, chiar dacă nu e momentul suprem. Ai putea să te bucuri de zâmbetele oamenilor pe lângă care treci pe stradă, chiar dacă nu e zâmbetul persoanei iubite. Ai putea să te bucuri de multe, e nevoie doar să deschizi ochii din perspectiva asta.

Mai mult decât atât, când îți iese ceva, când reușești un lucru cât de mic, oprește-te câteva secunde, minute sau zile și bucură-te. Apoi, poți crea un alt scop, dar mai întâi, e nevoie să sărbătorești, e nevoie să transmiți semnale în interiorul tău că nu a fost nimic în zadar și că ești cu un pas mai aproape de reușită. 

Până pe la douăzeci și cinci de ani, am crezut că știam ce e fericirea. Nu m-am simțit niciodată cu adevărat împlinită, însă nici tristă nu eram. Ce-i drept, nici nu-mi dădeam silința să aflu mai multe. Apoi, s-a schimbat ceva. Nu știu să-ți zic neapărat din ce cauză sau cum s-a întâmplat, dar după ce m-am documentat puțin, am înțeles ce s-a întâmplat cu mine.

În prima parte a tinereții mele am trăit evenimente într-un mod mai puțin conștient (oricum ar suna asta). Trăiam superficial și nu-mi puneam toate întrebările. Aveam potențial să descos unele lucruri, dar nu voiam să tai firul în patru. Asta cred eu ca a fost prima etapă a procesului meu. Etapa în care am trăit după tipare, după vorbele oamenilor și după cum știam că e bine și ”normal” să trăiesc. 

Ulterior, a venit a doua etapă, momentul în care am căzut. Cumva, am fost doborâtă. Nu vreau să mă plâng la tine, dar am căzut destul de jos. Asta a durat ceva timp, timp în care am suferit, am întrebat ”de ce eu” și nu în ultimul rând am întrebat ”eu de ce nu pot fi fericită”? 

După ce am stat în noroi ceva timp și m-am murdărit destul de bine, aproape când să mă cuprindă totul, m-a ridicat potențialul de care îți spuneam mai sus. Atunci am realizat că am așteptat atât timp o mână să-mi sară în ajutor, când, de fapt, eu eram mâna pe care trebuia să mi-o întind. 

Iar a treia etapă? Cea în care sunt acum. Cea în care m-am apucat să-ți scriu ție. Cea în care m-am hotârât să înlocuiesc tot ce e dăunător. Cea în care, am ajuns la concluzia că e necesar să înlătur buruienile prinse de planta mea pentru a lăsa-o, într-un final, să crească.

Nu știu dacă tu te situezi în vreuna din aceste etape, dar dacă te întrebi ce înseamnă fericirea pentru tine, să nu uiți că ea va lua mereu chipul unui proces. E un cumul de ”fericiri” mai mici și e făcută să te inducă în eroare prin mici teste, numai să vadă dacă meriți evenimentul mult așteptat de tine. Gândește-te la asta ca la o casă pe care o construiești. Casa nu e mobilă și nu se transportă pe roți când vrei tu. Se construiește piesă cu piesă, cărămidă cu cărămidă, până când, mai devreme sau mai târziu, vei avea un rezultat final. Ce vreau să spun e că ai nevoie să te bucuri la fiecare cărămidă adăugată casei tale, nu doar când va fi e gata.

E un pas mare dacă ajungi să te bucuri pe parcurs. Așa vei avea siguranța extazului de la sfârșit. Și crede-mă, n-o să-ți pară rău. Asta pentru că, dacă se întâmplă să nu-ți iasă, tu deja vei fi fericit cu ultima cărămidă pusă la baza casei tale, deja vei avea un bagaj de cărămizi cu tine.

Acum că ți-am povestit toate astea, ce înseamnă pentru tine fericirea?