E surprinzător dacă spun că ambele variante sunt valabile? Sunt sigură că nu. Știm cu toții că ne contruim limite. Știm cu toții că dacă ai ajuns în punctul în care vrei să le depășești, ai apucat deja să le creezi.
Să începem cu momentul în care creezi limita. E inevitabil, știu, însă poți schimba unghiul în care te plasezi față de ea. Dacă până acum am stabilit că e imposibil să nu pui bariere, acum trebuie să stabilim cât timp petrecem în spatele lor.
Unii le folosim precum scuturi de protecție. Întrebarea e, de ce anume te protejează acel scut?
Evident că sunt situații în care limitele sunt cea mai bună opțiune pentru a nu intra în belele. Situațiile alea în care a-ți impune asta înseamnă să te ferești de lucruri mai puțin plăcute. Putem vorbi aici despre momente în care ai simți să încalci legea sau în care ai face rău unei persoane voit, dar te oprești, fiindcă știi că asta te-ar plasa într-o postură nu tocmai confortabilă. Atunci instinctul îți spune nu. Îți spune să faci doi pași înapoi pentru că ”există o limită în toate”. Sunt multe exemple pe care le pot da aici, dar v-ați prins la ce mă refer.
Ce facem, însă, când limitele ne țin departe de ceea ce ne dorim cu adevărat?
Ce facem când limita înseamnă zona de confort, când înseamnă rutină sau pur și simplu, când înseamnă teama de dificultate. Trasăm limite și ne scăpăm repede de responsabilitate. Totuși, un procent mic din ce am spus mai sus, se regăsește și aici. Vreau să zic că, în ambele variante, fie că limita îți face bine sau nu, are același scop- protecția.
Revin la întrebarea de dinainte. De ce anume te protejează acele limite?
Și pentru că în mare parte din textele mele fac asta, te îndemn și aici să faci puțină analiză. Cum să faci lucrul ăsta?
E destul de simplu. De fiecare dată când ai oportunitatea să faci ceva ce ți-ar pune instinctele și comportamentele puțin în dificultate, în loc de un pas înapoi, fă doi înainte.
Zicea cineva la un moment dat că, dacă în procesul pe care îl parcurgi nu simți că e greu, înseamnă că nu te miști suficient de repede. Mai mult decât atât, tot aceeași persoană zicea că n-ai cum să te aștepți la un rezultat diferit, dacă tu faci lucrurile zilnic în același mod. Ceva e necesar să schimbi, dar ce?
Chestia e simplă. Tu ești propria ta limită. Atât timp cât creierul tău le-a dat naștere, tot el este capabil să le depășească. Atât timp cât într-un fel sau altul au pus stăpânire pe tine, e imposibil să nu existe și un efect invers de anulare. E precum un antidot. Culmea e că, tu deții atât rețeta prin care le creezi, cât și antidotul să le îndepărtezi.
Tot ce trebuie să faci este să vrei. Aici intervin iarăși momente dificile pentru că, a face asta, implică un gram de sacrificiu și poate un altul de voință. Trebuie să știi că odată ce ai pornit pe drumul ăsta, nu vei găsi numai lucruri frumoase. Nu vei întâlni numai emoții plăcute. Nu vei simți tot timpul că ești sub control. Te vei provoca în așa fel încât să îți depășești propriile gânduri. Practic, te vei reprograma și vei suferi unele schimbări.
Nu vin către tine cu motive pentru care să nu o faci, din contră, îți pun pe masă realitatea, ca să știi ce te așteaptă. E posibil să fie mai ușor pentru tine, deși pentru mine nu a fost.
Eu am început procesul ăsta treptat și mă speriam de fiecare dată când nu dețineam controlul. Asta pentru că, atât timp cât îți dorești să schimbi ceva, e necesar să fii dispus să pășești în niște zone necunoscute. Să mergi pe drumuri care nu vin cu manuale de instrucțiuni, pe drumuri în care vei fi nevoit să te adaptezi din mers.
După ce vei merge o perioadă, vei începe să simți cum corpul tău devine tot mai antrenat să iasă din zona de confort și să depășească limite. A face asta va deveni noua ta rutină și așa, vei fi într-o dezvoltare continuă. Vei ajunge să nu mai vrei vreodată să te oprești și te vei întreba atunci, cum ai putut să nu urmezi procesul depășirii limitelor până acum?
Ei bine, te invit să faci asta, să schimbi ceva și nu uita – să faci în fiecare zi un lucru care te sperie.
Monolog - oglindă 