Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Cred că în momentul în care ajungi să asociezi fericirea cu evenimente, plasezi totul într-o zonă superficială. Mi-ar plăcea să-ți explic la ce mă refer pentru a nu înțelege greșit. Nu spun că un eveniment important sau îndeplinirea unui scop nu fac parte din fericire. Evident că sunt bucurii care ne duc pe linia de plutire. Sunt momentele alea în care simți că trăiești, dar nu despre asta vorbesc. Mă refer strict la condiționarea fericirii. 

Să presupunem că ai douăzeci de ani și-ți dorești să fii milionar. Dacă stăm puțin și facem un calcul, se poate întâmpla repede, se poate întâmpla foarte târziu sau nu se poate întâmpla deloc. Nu ai de unde să știi când. Întrebarea e ce vei face cu tine până atunci? Care e siguranța ta că vei ajunge cu adevărat milionar? 

Pot fi resurse infinite care să te ducă acolo mai repede decât crezi sau pot fi serii de întâmplări care să-ți dea elan, dar care să te facă să pierzi în ultimul moment. Atunci ce vei spune? Că nu ești fericit, că ai fi fost dacă..

După acest ”dacă” fiecare dintre noi are o continuare. Ce-i drept, ar fi stupid să n-avem un scop. Totuși, curiozitatea mea e de ce ești fericit doar dacă..?

Și aici ajung la primul răspuns clar pe care ți-l pot oferi din toată seria de întrebări. Primul răspuns clar pentru mine, evident. 

Așadar, fericirea este un proces, nu o condiționare. 

Imaginează-ți că mergi pe un drum și ești conștient că trebuie să ajungi undeva, dar nu știi în cât timp se încheie sau cât mai ai de mers, tot ce știi e că trebuie să păstrezi ritmul și să continui. Și aici văd două opțiuni. Fie ești cel care se uită numai în față, caută disperat linia de finish și devine frustrat de durata timpului petrecut pe drum, fie ești cel care în timp ce parcurge traseul, își mai întoarce capul în stânga și în dreapta. Se bucură de fiecare floare, fiecare adiere, fiecare miros plăcut. Chiar dacă poate nu sunt prea multe de văzut, ceva găsește să-i țină companie.

Despre asta e vorba. Fericirea supremă pe care îți dorești să o atingi are nevoie de companie. Are nevoie de momente mai mici de fericire care să te țină ”treaz” pentru final. Implicit, are nevoie de impulsuri. 

Ai putea să începi să te bucuri și de micile evenimente care apar în viața ta, chiar dacă nu e momentul suprem. Ai putea să te bucuri de zâmbetele oamenilor pe lângă care treci pe stradă, chiar dacă nu e zâmbetul persoanei iubite. Ai putea să te bucuri de multe, e nevoie doar să deschizi ochii din perspectiva asta.

Mai mult decât atât, când îți iese ceva, când reușești un lucru cât de mic, oprește-te câteva secunde, minute sau zile și bucură-te. Apoi, poți crea un alt scop, dar mai întâi, e nevoie să sărbătorești, e nevoie să transmiți semnale în interiorul tău că nu a fost nimic în zadar și că ești cu un pas mai aproape de reușită. 

Până pe la douăzeci și cinci de ani, am crezut că știam ce e fericirea. Nu m-am simțit niciodată cu adevărat împlinită, însă nici tristă nu eram. Ce-i drept, nici nu-mi dădeam silința să aflu mai multe. Apoi, s-a schimbat ceva. Nu știu să-ți zic neapărat din ce cauză sau cum s-a întâmplat, dar după ce m-am documentat puțin, am înțeles ce s-a întâmplat cu mine.

În prima parte a tinereții mele am trăit evenimente într-un mod mai puțin conștient (oricum ar suna asta). Trăiam superficial și nu-mi puneam toate întrebările. Aveam potențial să descos unele lucruri, dar nu voiam să tai firul în patru. Asta cred eu ca a fost prima etapă a procesului meu. Etapa în care am trăit după tipare, după vorbele oamenilor și după cum știam că e bine și ”normal” să trăiesc. 

Ulterior, a venit a doua etapă, momentul în care am căzut. Cumva, am fost doborâtă. Nu vreau să mă plâng la tine, dar am căzut destul de jos. Asta a durat ceva timp, timp în care am suferit, am întrebat ”de ce eu” și nu în ultimul rând am întrebat ”eu de ce nu pot fi fericită”? 

După ce am stat în noroi ceva timp și m-am murdărit destul de bine, aproape când să mă cuprindă totul, m-a ridicat potențialul de care îți spuneam mai sus. Atunci am realizat că am așteptat atât timp o mână să-mi sară în ajutor, când, de fapt, eu eram mâna pe care trebuia să mi-o întind. 

Iar a treia etapă? Cea în care sunt acum. Cea în care m-am apucat să-ți scriu ție. Cea în care m-am hotârât să înlocuiesc tot ce e dăunător. Cea în care, am ajuns la concluzia că e necesar să înlătur buruienile prinse de planta mea pentru a lăsa-o, într-un final, să crească.

Nu știu dacă tu te situezi în vreuna din aceste etape, dar dacă te întrebi ce înseamnă fericirea pentru tine, să nu uiți că ea va lua mereu chipul unui proces. E un cumul de ”fericiri” mai mici și e făcută să te inducă în eroare prin mici teste, numai să vadă dacă meriți evenimentul mult așteptat de tine. Gândește-te la asta ca la o casă pe care o construiești. Casa nu e mobilă și nu se transportă pe roți când vrei tu. Se construiește piesă cu piesă, cărămidă cu cărămidă, până când, mai devreme sau mai târziu, vei avea un rezultat final. Ce vreau să spun e că ai nevoie să te bucuri la fiecare cărămidă adăugată casei tale, nu doar când va fi e gata.

E un pas mare dacă ajungi să te bucuri pe parcurs. Așa vei avea siguranța extazului de la sfârșit. Și crede-mă, n-o să-ți pară rău. Asta pentru că, dacă se întâmplă să nu-ți iasă, tu deja vei fi fericit cu ultima cărămidă pusă la baza casei tale, deja vei avea un bagaj de cărămizi cu tine.

Acum că ți-am povestit toate astea, ce înseamnă pentru tine fericirea?

Ce se întâmplă cu tine când eșuezi?

Tu, care citești rândurile astea, de ce te să te întrebi mereu ”cu ce-am greșit să merit asta” sau ”de ce mi se întâmplă toate astea”. Nu crezi că ai putea să schimbi puțin întrebările? 

Cum ar suna dacă te-ai întreba ”ce pot să învăț din ceea ce mi se întâmplă”? 

Da, știu. O să spui că e foarte ușor de zis, că ai încercat și că tot nu vezi sensul în multe, însă, te-ar putea viața învăța ceva, atunci când pierzi un prieten, un job sau când nu te înțelegi cu partenerul de viață?

Ei bine, răspunsurile astea nu le am. Ce am, în schimb, sunt niște presupuneri. Și vom începe cu prima.

Ce se întâmplă cu corpul și mintea ta când pierzi un prieten? Mai ales când știi că nu i-ai greșit cu nimic și că ai luptat cu ultimele puteri să vă păstrați prietenia. Te așezi, îți arunci ochii pe tavan și te întrebi ”de ce?”. O să-ți înșirui câteva posibilități, nu e neapărat să-mi dai dreptate, poate chiar nici nu am, însă, te-ai gândit că poate aveai nevoie de asta? Ok. știu, sună dur, dar gândește-te puțin. Așa de tare te-a surprins despărțirea de omul ăsta sau existau de mult semne pe care le-ai primit, dar pe care nu ai vrut să le iei în seama? O să zici că nu sau că nici nu te-ai gândit sau pur și simplu, chiar dacă erau, nu trebuia să se ajungă aici. Ei bine, drag prieten, tu trebuie să înțelegi că nu totul se întâmplă mereu cum ne dorim noi să se întâmple. Poate, plecarea acestei persoane ți-a eliberat mintea pentru a-ți permite să mai cunoști alți oameni. Bineînțeles, există și scenariul în care, era singurul tău prieten, iar acum nu mai vrei sau pur și simplu nu se mai leagă alte prietenii. Rămâi singur și ți-e dor. Îți lipsesc conversațiile la telefon, ieșirile la cafele, distracția și umărul ăla pe care să plângi. Ce faci în situația asta? Poate te hotărăști să pleci, iei primul tren și îi vizitezi pe ai tăi, știi că nu i-ai mai văzut de mult. Întâmplător, te întâlnești cu prieteni din liceu pe care nu i-ai mai băgat în seamă, prea ocupat fiind cu acest prieten care era atât de prezent în viața ta, încât ai uitat să mai dai semne de viață și prin alte părți. Începi să realizezi că plecarea lui chiar ți-a făcut bine. Încă îți curge dorul din când în când pe obraji, însă e bine. Nu-ți mai pare rău. 

Și ăsta e doar un scenariu. Sunt sute altele care așteaptă acolo să fie rezolvate sau măcar ascultate, dar, cine suntem noi să ne apucăm să dăm sfaturi? Fiecare are povestea lui, așa că să trecem la al doilea scenariu. 

Ce se întâmplă cu corpul și mintea ta când îți pierzi jobul? Ok, ești falit. Nu știi la cine să apelezi, așa că, tot la ai tăi pleci. Acolo ești în siguranță, știi că tot timpul vei găsi lângă ei susținere, dar cu sufletul tău cum rămâne? Cum rămâne cu viața ta, cu independența financiară și cu demnitatea? Da, ajungi să cazi la pământ. Cauți zi și noapte alt loc unde să lucrezi. Aplici pe toate platformele de job-uri existente, dar nu uiți de filtre, e clar că ai niște pretenții și nu vrei să te angajezi oriunde. E clar că nu poți face asta nonstop, așa că începi să te întrebi ce să faci cu timpul liber rămas? Cu ce să te ocupi? Deodată îți aduci aminte că ai niște cursuri pe care le-ai cumpărat în facultate și pe care nu ai reușit să le termini. Și, de nicăieri, se aude un gând trecut ca vântul prin mintea ta – ”noroc că am rămas fără job, că nu le-aș mai fi terminat vreodată” și zici ”poftim? am spus eu asta?”. Da, ai spus tu asta. De ce? Pentru că, uneori, oportunitățile pot îmbrăca haine de ”probleme”. Și de aici, odată ce aceste probleme devin oportunități, descoperi alte lucruri. Îți dezvolți noi hobby-uri, noi activități și uite așa, așteptarea telefonului să sune de la un angajator doritor să te aibă în compania lui, devine mult mai ușoară. 

Asta a fost o altă variantă de întâmplare pe care o poți transforma în favoarea ta. Și o să vin cu un al treilea scenariu pentru tine, cel în care nu te înțelegi cu partenerul de viață, cel în care neînțelegerile pot duce chiar la despărțire.

Ce se întâmplă cu corpul și mintea ta când îți pierzi persoana iubită? Oh, și câte nu se întâmplă. Ai putea chiar să zici că nu se poate naște nimic bun odată cu o pierdere de genul ăsta. Aici vreau să te contrazic. Se pot naște multe sentimente bune odată cu asta. Foarte multe. 

Odată cu despărțirea, râmâi singur, exact ca în scenariul în care ți-ai pierdut prietenul. Plângi, te simți neapreciat, simți că nu vei mai întâlni o persoană asemănătoare și că viața ta, de unul singur, nu va mai fi la fel. Total de acord, nu va mai fi, poate fi chiar mai bună. Poți descoperi un lucru foarte important și anume, faptul că nu ai știut niciodată ce înseamnă iubirea de sine. Cum te-ai fi putut aștepta ca cineva să te iubească, dacă tu nu te iubeai pe tine? Da, știu, e un subiect clișeic, dar foarte adevărat. Un subiect care, poate e tratat cu indiferență, dar e foarte important în interacțiunea a două persoane în iubire și nu numai. Singur rămas, te uiți în oglindă și începi să enumeri lucrurile care sunt defecte la tine. Fie că e vorba de fizic, fie ca e vorba de lucruri legate de comportament, cert e că, într-un final, ajungi să îi dai dreptate că s-a despărțit de tine. ”E clar de ce s-a ajuns aici”, ”uită-te la tine cum arăți și cum te comporți, normal că te-a lăsat”,  asta îți tot repeți în minte. Și poate ai dreptate sau poate nu. Poate e timpul să îmbunătățești ceva la tine, să înveți din greșeli și să devii o mai bună versiune a propriei persoane. Ori asta, ori să-ți dai seama că persoana respectivă a venit în viața ta să te învețe ceva și apoi să plece. Lucrurile astea se întâmplă, dar ți-ai fi dat seama de toate astea dacă evenimentul nu se întâmpla? Nu avem de unde să știm sigur, însă eu cred că ai realizat multe din asta. 

Ce încerc să spun cu toate rândurile de mai sus? Ceva ce mi-aș fi dorit să aud și eu în multe momente. Nu zic că e bine să-ți pierzi un prieten, un job sau persoana iubită. Nu zic că e nevoie de lucrurile astea ca să descoperi alte lucruri. Te poți dezvolta foarte bine alături de persoanele dragi, în timp ce ai un job stabil. Spun doar că, dacă se întâmplă, poți redirecționa fiecare eveniment în favoare ta, fâcându-l să conteze. 

Așadar, ce se întâmplă cu tine când eșuezi? Crești, dragul meu, crești.